Cetatea Feldioara - Marienburg

Turul virtual al Cetății Rupea ▶️ https://tur3d.real-tour.ro/show/?m=y63YcnPT3pe Cetatea Rupea, aşa cum ni se înfăţişează astăzi, acoperă o suprafaţă de aproape 11 ha cu ziduri, turnuri şi curţi interioare. Datorită poziţiei dominante pe care o ocupă în apropierea drumului european E60, în dreptul oraşului, este o prezenţă remarcabilă de la mare distanţă. În ciuda unor speculaţii avansate de diferiţi autori, este sigur că suprafaţa sa a fost utilizată în preistorie, însă nu şi în Antichitate, de către daci sau romani. La fel de sigur este că reprezintă o creaţie medievală, un complex arhitectonic major, cu nivele rezultate în cinci secole de funcţionare. Anul primei sale consemnări documentare este 1324. Dar acesta nu este al întemeierii, care trebuie să fie anterioară măcar cu câteva decenii. Atunci când a început să funcţioneze, a fost mereu legată de autorităţile publice rânduite într-o ierarhie specifică Evului Mediu: rege – voievod – castelan – scaun şi autorităţi scăunale. Raporturile dintre ele s-au modificat doar în sensul eliminării intermediarilor, astfel încât, la final, dispunem de un centru al scaunului Rupea şi de autoritatea principatului Transilvaniei, intermediată adesea doar de „Universitatea” saşilor (organizarea autonomă), cu centrul de la Sibiu. Componentele cetăţii sunt mai uşor de înţeles dacă urmăm o sectorizare în funcţie de colina proeminentă, unde avem „Cetatea de sus” (incinta I), „Cetatea de mijloc” (incintele II şi III) şi „Cetatea de jos” (incinta IV). Fiecare se identifică printr-o centură de zidărie aparte, corespunzătoare unei epoci diferite, marcate de evoluţia armamentului, a tehnicilor de asediu sau de nivelul dezvoltării aşezării şi scaunului de care depindea finanţarea lucrărilor. La rândul lor, turnurile au o identitate acoperită de câte un nume propriu, care, în parte, le trădează o anume particularitate (adesea legată de funcţiune) rezultată din dezvoltarea lor istorică.  Pe linia dreaptă a curtinei de la intrare (incinta a IV-a), în dreapta Turnului porţii, avem Turnul Slujitorilor, în partea opusă, de cel al Slăninii (numit înainte „Turnul Nou”, dar care a ajuns să fie folosit pentru conservarea cărnii şi slăninilor comunităţii şi astfel şi-a schimbat numele). Pe frontul următor, al curtinei Cetăţii de mijloc, se află în ordine, de la dreapta, la stânga: Turnul Ungrei (cu dezvoltările sale mai mult arheologice), Turnul Pentagonal şi Turnul Diecilor (probabil destinat conservării arhivelor scăunale). Mai departe, turnurile se identifică mai uşor pe curtina de vest, unde se află Turnul Cercetaşilor, Turnul Capelei şi alte două turnuri mărginind culoarul de acces, dar slab conservate: Turnul Gros şi Turnul Pulverăriei (lângă intrarea în Cetatea de sus). Cel mai spectaculos este Turnul Pentagonal, a cărui „familie” constructivă, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se regăseşte în arhitectura militară a întregii Transilvanii, influenţată de meşterii italieni ai Renaşterii tardive. Este evident că, spre deosebire de multe alte cetăţi ale Transilvaniei, Rupea a avut şansa unei conservări de excepţie. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, de când datează primele desene documentare credibile, realizate de către militari, degradările s-au legat mereu de dispariţia acoperişurilor şi rapidul colaps al unor zidării rămase astfel neprotejate. Intrarea cetăţii în istorie s-a marcat printr-o luptă purtată între rebelii din rândul elitei saşilor, împotriva oamenilor voievodului Transilvaniei (1324). Apoi, se poate specula pe ideea că părăsirea sa de către reprezentanţii voievodatului a avut loc după invazia turcească din 1421. Cert este faptul că cetatea a fost cedată, în acea vreme, în stăpânirea deplină a scaunului Rupea. Informaţiile foarte zgârcite care o privesc direct se datorează acestei apartenenţe şi faptului că arhivele locului s-au conservat doar de la mijlocul secolului al XVII-lea. În secolul al XVI-lea, o bună parte din comunitatea locală a saşilor privilegiaţi s-a mutat cu totul între zidurile cetăţii. Atunci cetatea trebuie să fi arătat ca un oraş în miniatură, în care locuiau în permanenţă câteva sute de oameni. Populată intens, înainte de anul 1621, cetatea şi-a dobândit întreaga planimetrie pe care astăzi o regăsim pe teren. Locuitorii săi dispuneau de toate facilităţile: case de locuit (aproape o sută), spaţii pentru administraţia comunităţii şi a scaunului, capelă, casa preotului, loc pentru căruţe, depozite de documente, provizii şi arme, fântână, loc de târg (Cetatea de jos). Probabil apogeul său a fost în secolul al XVII-lea, de când cunoaştem cele mai multe inscripţii de construcţie/reparaţie (din păcate, dispărute în cea mai mare parte). Apoi, la finele veacului, armata habsburgică a folosit cetatea de mai multe ori ca bază de încartiruire şi pregătire de campanie. Localitatea avea statut de târg, iar cultura sa materială redescoperită ne spune că aici nu a fost niciodată o cetate ţărănească. Legarea ei de nişte ţărani s-a făcut tardiv, alunecându-se dinspre concepţiile democraţiei burgheze, apoi consolidându-se datorită istoriografiei marxiste, prin comparaţie cu bisericile fortificate. Dar, stăpânii locului nu şi-au numit altfel ansamblul decât „cetate” (Burg) sau „castel” (Schloss). Graţie fortificaţiilor şi înţelepciunii gospodarilor ei, Rupea nu fost atacată, cucerită sau jefuită în toate aceste secole. Cetatea a fost părăsită treptat, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, după asigurarea politică garantată de către armata Imperiului Habsburgic. Un singur moment trecător, de refugiere în cetate, a mai fost înregistrat la 1789, la panica provocată de o posibilă agresiune turcească. Acela a fost chiar ultimul eveniment în care cetatea a fost solicitată pentru apărare. Viaţa s-a reluat la baza cetăţii, în jurul amplasamentului bisericii parohiale evanghelice (fostă catolică). Însă, un fond special de întreţinere a cetăţii a fost creat de către primărie în anul 1838. Fondurile şi donaţiile au existat de-a lungul întregului secol XIX, cu destinaţie precisă pentru întreţinerea locului, denumit deja „monument”. Mai mult, în cetate a fost menţinut, cu domiciliu şi familie, un paznic permanent (într-o casă refăcută probabil în jurul anului 1850). O colecţie cu rost proto-muzeal a existat în cetate mult timp. În 1792, se aflau printre alte piese, 53 de arme de foc, ghiulele şi tipare de turnat gloanţe. Tot pe atunci, erau menţionate părţi de armuri, coifuri şi cămăşi de zale. Se mai ştie că la 1812, un tun al cetăţii, turnat la 1613, a fost topit, o altă parte a fost împrăştiat în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, iar la finele secolului al XIX-lea se mai aflau acolo alte piese de armament aparţinătoare vechiului arsenal de care avuseseră parte toate marile cetăţi ale Transilvaniei. Cea mai radicală schimbare a cetăţii s-a produs în urma programului de restaurare din anii 2010-2012, când cetatea şi-a recuperat şi renovat mare parte din zestrea originală, aflată mult timp în uitare. Programul de vizitare al Cetăţii Rupea: Perioada 01 noiembrie – 31 martie: 9:00 – 17:00 Perioada 01 aprilie – 31 august: 9:00 – 20:00 Perioada 01 septembrie – 31 octombrie: 9:00 – 19:00 Tarife: Persoane Adulte – 15 lei / persoană Persoane Adulte cu audioghid – 20 lei / persoană Copii până la 18 ani – 8 lei / persoană Tarife Grupuri: Grupuri de minim 20 persoane adulte – 12 lei / persoană Grupuri de minim 20 persoane minore – 5 lei / persoană Persoană de contact – Dl. Călbează Adrian: (0728) 950 646 Sursa

Turul virtual al Cetății Făgărașului ▶️ https://tur3d.real-tour.ro/show/?m=DYQpi61HQPE Cetatea Făgărașului este cel mai important monument al Făgărașului, unul dintre cele mai mari din țară și chiar din Europa. Complexul feudal de la Făgăraș, a cărui construcție a început la sfârșitul secolului al XIV-lea și se continuă, prin adaugări succesive, până la mijlocul secolului al XVII-lea, a fost precedat de-o fortificație din lemn, înconjurată cu un șanț și val de pământ, atestată arheologic pentru secolul al XII-lea.  Această fortificație, dovada unei organizări politico-feudale autohtone voivodale, a fost distrusă la mijlocul secolului al XIII-lea, în urma unui puternic incendiu, după cum atestă vestigiile scoase la iveală prin săpăturile arheologice care au însoțit lucrările de restaurare.  În secolul al XV-lea cetatea din piatră și cărămidă de la Făgăraș, care era o cetate militară de apărare, avea o incintă patrulateră, cu patru turnuri bastioane la colțuri și un turn de avanpost de tip baricadă pe latura de est.  După scindarea Regatului Feudal Maghiar în anul 1541, ca urmare a înfrângerii de la Mohacs, Transilvania devine Principat autonom sub suzeranitate otomană. În acest cadru, domeniul și Cetatea Făgărașului intră în proprietatea ereditară a principilor Transilvaniei. Mulți dintre aceștia au acordat o atenție deosebită Făgărașului contribuind la dezvoltarea culturală și economică a întregii zone.  Mihai Viteazul, domn al Țării Românești între 1593-1601 și primul unificator al celor trei țări românești poartă, conform unei vechi tradiții voivodale, titlul de "herțeg al Făgărașului", încă din anii 1597-1599 și își manifestă pretențiile asupra acestui teritoriu pe baza unui "ius antiquum vaivodarum valachiae transalpinae" (vechi drept voivodal al Țării Românești).  În anul 1599, în urma campaniei din Transilvania, Mihai Viteazu intră în posesia efectivă a Făgărașului, iar la sfârșitul aceluiași an cetatea și domeniul sunt dăruite soției sale, Doamna Stanca, devenind astfel loc de adăpost pentru averile și familia domnului.  Mihai Viteazul a acordat o atenție deosebită Făgărașului datorită poziției sale strategice: în aprilie 1600 cetatea devine centrul de adunare al oștilor înaintea campaniei din Moldova, iar în toamna anului 1600, după înfrângerea de la Mirăslău, tot aici are loc regruparea forțelor.  În secolul al XVII-lea, adaptările de construcții și adăugirile la care este supusă Cetatea Făgărașului vor culmina cu transformarea sa într-o fastuoasă reședință princiară, aceasta fiind perioada de apogeu a istoriei acestui maiestuos monument.  Destinația pe care au primit-o cele 85 de încăperi ale castelului s-a putut deduce din inventarele Cetății Făgărașului, în special cele din 1632, 1637, 1656, 1676.  În urma acestor lucrări efectuate în secolul al XVII-lea, Cetatea Făgărașului devine reședință a principilor Transilvaniei și centru politico-administrativ al marelui domeniu al Făgărașului, fiind un impunător centru medieval.  Atunci, importante lucrări la Cetatea Făgărașului au întreprins principii Gabriel Bethlen și Gheorghe Rackozi I.  Astfel, Gabriel Bethlen (1613-1629) a realizat loggii deschise în arcuri pe masive pile de zidărie. Concomitent, la colțurile cetății se construiesc cele patru bastioane cazemată în stil italian (trei "cu urechi" și unul în formă de "pană").  În timpul lui Gheorghe Rackozi I (1631-1648) au fost dublate, prin interior, zidurile exterioare de pe latura de nord și de sud, iar în spațiile create a fost aplicată umplutura de pământ, realizându-se o rezistență de 8 metri grosime. Totodată, construiește pe jumătatea nordică a laturii de est clădirea corpului de gardă, iar șanțul de apărare din jurul cetății este lărgit, adâncit și umplut cu apă din Olt, devenind astfel un adevărat lac.  Țara Făgărașului devine unul dintre cele mai mari și mai bogate domenii ale Transilvaniei cuprinzând peste 50 de sate administrate prin două curți secundare.  Începând cu anul 1696, după pătrunderea armatei imperiale austriece în Transilvania, Făgărașul devine proprietate a Coroanei Habsburgice. Schimbarea Gărzii  Garda cetății apare în fiecare sâmbătă și duminică de la ora 11:00. În acest fel se încearcă crearea atmosferei medievale a cetății.  Imaginea este întregită de prezența lebedelor.  Sursă text și foto: http://www.info-fagaras.ro/;  Video - https://www.youtube.com/Discover Romania