MEȘTEȘUGURI ÎN JUDEȚUL BRAȘOV (partea a III-a)

Brașovul este un județ în care s-au dezvoltat și păstrat o serie de meșteșuguri dintre cele mai diverse - de la prelucrarea lemnului, cojocăritul și tăbăcăritul, până la olărit, picturi tradiționale, morărit sau realizarea podoabelor.

Un material realizat cu sprijinul Muzeului de Etnografie Brașov

Texte & fotografii: Muzeul de Etnografie Brașov

Costumul de sărbătoare al femeilor din Țara Bârsei, așa cum era purtat la sf. sec al XIX-lea - înc. sec. XX, includea obligatoriu „brobodelnicul” numit și „maramă”, un „ștergar” fin din borangic, însemn al trecerii de la statutul de fată la cel de femeie. 

O caracteristică a maramelor era, pe lângă decorul învărgat, și trupul acestora: cele cu trupul „învărgat” erau purtate îndeosebi de femeile mai în vârstă. 

Borangicul era adus, sub formă de jurubițe sau sculuri, din sudul țării, în special din zona Muscelului, iar după Primul Război Mondial, chiar se importa de către femei care se ocupau exclusiv cu acest comerț. 

Din informațiile obținute în teren în zona Săcele, am aflat că țesutul maramelor era realizat în localitatea Purcăreni, de către femei specializate numite „ștergărese”. Ele primeau comenzi de la femeile de români şi ceangăi din zonă dar mai ales de la cele din Şcheii Braşovului. 

Sculul din borangic era mai întâi depănat, apoi urzit și la final firele erau montate pe război. Se țeseau în război de tip orizontal, în două ițe; urzeala era dintr-un fir de borangic răsucit, iar la margine, de o parte și de alta, se puneau câte 8, chiar și 30 de fire de ață albă de bumbac „ca să țină marginea”. Băteala consta în două fire de borangic răsucite. Trupul ștergarului era fie „învărgat” cu ață albă din bumbac, fie „limpede”. La capete, ștergarele aveau câte un registru decorativ amplu cu motive geometrice sau florale stilizate, alese „printre fire” cu mâna, cu bumbac alb sau mătase și franjuri realizați din urzeală răsucită. Frumusețea ștergarelor era dată de aceste alesături realizate într-o diversitate de motive decorative.  

Marama era lungă de peste doi metri și se punea pe cap peste „gimbir” (o basma pe fond negru cu puncte sau picățele galbene-roșii, iar pe margini cu un chenar cu flori tot galbene și roșii); se făceau două „cornuri” (colțuri), iar partea stângă, lăsată întotdeauna mai lungă, se trecea pe sub bărbie și peste cap în partea dreaptă. Marama se prindea de „gimbir” în partea dreaptă și lângă ureche cu „bongoși” (ace de gămălie).

În satele transilvănene, printre materiile prime de bază folosite la obținerea textilelor au fost lâna, cânepa, inul și borangicul, ponderea lor fiind diferită în funcție de regiune, climă, stare economică sau ocupație de bază. 

În zonele cu relief înalt, în care creșterea oilor a avut o mare însemnătate, lâna a fost utilizată intens, atât pentru confecționarea pieselor de îmbrăcăminte purtate iarna, cât și pentru țesăturile groase folosite la decorarea interiorului. Obținerea acestui tip de țesătură necesita pe lângă materia primă de bună calitate (lână țigaie sau țurcană) și războiul de țesut.

În ceea ce privește decorul acestora, cel mai simplu dintre ele erau vărgile, un tip de decor obţinut prin alternarea culorilor, în special al firului de bătătură. Decorurile complexe erau planificate încă de la montarea firelor pe război, după un anumit model sau erau realizate exclusiv cu mâna, rezultând un decor peste și printre firele de urzeală. 

Pentru a spori calităţile țesăturilor de lână pentru pantaloni bărbătești (cioareci), pentru haine groase purtate de femei sau bărbați (zeghi) sau pentru țesături mițoase (straie), materialul era finisat la instalaţii ţărăneşti specializate, acționate de forța apei. În acest sens pivele împâsleau și îngroșau țesătura, iar dârstele o scămoșau, devenind astfel mai rezistentă, mai moale și mai călduroasă.

În Țara Bârsei, printre ultimele instalații de prelucrare a țesăturilor groase au fost piua cu ciocane și teascul de presat dimia al familiei Beșchea din localitatea Tărlungeni, conservate în incinta Muzeului Etnografic Săcele iar în Țara Oltului, încă mai funcționează complexul de prelucrat straie din Lisa, format din vâltoare și coș de îngroșat. 

Odată cu dispariția Regulamentelor de îmbrăcăminte și modernizarea sub influența apuseană a veșmintelor urbane, podoabele din costumul patricienilor și principilor au fost preluate de femeile înstărite din mediul urban și din zonele rurale. 

Obiectele de podoabă, accesoriile și bijuteriile aveau rolul de a marca statutul familial și social. 

Accesorii precum paftalele, cingătorile sau acele de păr, simboluri ale bogăției celor care le purtau, le regăsim în Țara Bârsei la săsoaice, la româncele din Șcheii Brașovului și la soțiile ceangăilor și mocanilor din zona Săcele. 

În  secolul al XIX-lea, purtarea accesoriilor de metal era generalizată deja, astfel ele se regăsesc în  zestrea  fetelor, fie ele românce, săsoaice sau  unguroaice. Majoritatea podoabelor își aveau proveniența în ateliere urbane, de obicei în atelierele meșterilor brașoveni aurari, argintari, alămari.

Paftaua (germ. Heftel, magh. kösöntyű) este cea mai veche piesă de podoabă săsească. Ea se poate urmări în timp de la fibula germanică rotundă din sec. al XI-lea, plăsmuită în formă de zone concentrice și care poate fi socotită ca predecesoarea paftalei transilvănene. Paftaua este lucrată din argint aurit, ornamentată cu cristale de sticlă și cu peruzele sau cu perle veritabile și se poartă pe piept, atârnând de o panglică prinsă în jurul gâtului.

Cingătoarea (germ. Spangengürtel, magh. bogláros öv), cordon lucrat dintr-o fâșie lată de catifea roșie sau neagră, cu galoane de argint sau de aur, cusute pe deasupra; din loc în loc sunt prinse reliefuri de argint aurit, împodobite cu cristale de sticlă, perle, peruzele. Capetele cordonului sunt prevăzute cu cheutori, așa -numitele Vorgeschmeide sau Senkel, lucrate sau turnate și apoi cizelate în stilul Renașterii sau baroc. 

Acele pentru prins voalul (germ. Bockelnadeln, magh. fátyoltű) erau realizate din argint aurit, decorate cu pietre prețioase sau semiprețioase. În general, pentru fixarea voalului erau necesare perechi de ace mai mari și mai mici, prinse în jurul capului, formând o coroană.

Sipos-Gaudi István ilustrează multiculturalitatea din Țara Bârsei și este un meșter ceangău care a preluat un meșteșug specific sașilor și a realizat podoabe și accesorii caracteristice celor trei etnii din Țara Bârsei: sași, români și ceangăi. Originar din Satulung, Săcele, Sipos-Gaudi István a redescoperit meșteșugul aurarilor din Țara Bârsei realizând podoabe și accesorii atât pentru costumul ceangăiesc al femeilor din zona Săcele, cât și pentru cel al mocancelor și al femeilor românce din Șcheii Brașovului. Meșterul moștenise de la mama sa o cingătoare veche, care l-a fascinat din copilărie, el și-a dorit foarte mult să poată lucra una la fel și de aici a început totul. În micul său atelier de acasă, domnul Șipoș confecționează paftale, cingători, ace pentru prins voalul și broșe, toate lucrate din alamă și argint și împodobite cu pietre de cristal Swarovski și email colorat.