MEȘTEȘUGURI ÎN JUDEȚUL BRAȘOV (partea a II-a)

Brașovul este un județ în care s-au dezvoltat și păstrat o serie de meșteșuguri dintre cele mai diverse - de la prelucrarea lemnului, cojocăritul și tăbăcăritul, până la olărit, picturi tradiționale, morărit sau realizarea podoabelor.

Un material realizat cu sprijinul Muzeului de Etnografie Brașov

Texte & fotografii: Muzeul de Etnografie Brașov

Creşterea oilor a fost o ocupaţie însemnată la românii din  interiorul  arcului Carpatic, dezvoltarea păstoritului (creșterea oilor) având o legătură directă cu practicarea transhumanţei şi cu cererea de lână şi carne de oaie pe care comunităţile urbane şi cvasiurbane o generau în condiţiile în care foarte multe produse textile erau realizate de meşteri în bresle şi de femei în gospodării.

În Ţara  Bârsei s-au dezvoltat comunităţi româneşti puternice în Şcheii Braşovului şi Şaptesate, la baza prosperităţii acestora stând oieritul şi comerţul realizat în cadrul  transhumanţei.  Transhumanța a devenit un fenomen cultural, social, demografic și ecologic, care a determinat căutare de noi spații de pășunat, schimburi culturale, conturarea unor drumuri comerciale,  concomitent cu înființarea de noi așezări, care au determinat astfel răspândirea elementelor romanice în spaţiul carpato-danubiano pontic şi răsăritul Europei.

 

Oieritul le-a  oferit românilor din Ţara Bârsei o sursă de hrană şi de venit până în secolul al XX-lea şi continuă să reprezinte un mijloc principal de subzistență până în zilele noastre pentru locuitorii din comunităţile rurale. La baza oieritului din Țara Bârsei au stat în principal două rase românești de oi Țurcana și Țigaia, rase vechi antice, de mare valoare, care apar pe columna lui Traian.

Țurcana este cea mai cunoscuta și răspândită rasă  românească de oi, ea este cunoscută și sub denumirea de "Oaia Barsana" sau oaia valahă.

Oile din această rasă reprezentau înainte de 1950 peste 60% din efectivul ovin din România. Drumurile transhumanței au răspândit oile din Țara Bârsei în centrul și răsăritul Europei, rasa fiid cunoscută sub numele de  oaie valahă mai ales în Rusia, Ucraina, Polonia, Slovacia, Cehia, Germania, Ungaria. 

În Serbia sub numele oaie valahă este cunoscută  oaia cu coarne în spirală, care face parte din așa numita grup de rase Zackel, o rasă veche provenită din Egipt, pe care romanii și ulterior românii au răspândit-o în zona Banatului, Serbiei și Ungariei. Majoritatea raselor de oi din Balcani, Turcia,  Ucraina, Rusia, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia au ca origine rasele vechi românești (ex. Tigaia, Tușca, Karabașa, Țurcana, Rațca).

Găitanele sunt fire de bumbac, in, lână sau mătase, împletite sub forma unui șnur, aplicat pe vestimentație cu scop decorativ.    

Șcheii Brașovului a fost un centru renumit de prelucrare a găitanelor, cu o dezvoltare maximă la sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX  la care participau circa 600 de familii care lucrau și comercializau găitane. Șcheienii au primit numele de „trocari” pentru că lucrau găitanele cu ajutorul unei „troci”  din lemn la care se atașau ciocănele cu fire răsucite. 

Tehnica împletitului constă în învârtirea ciocănelelor care erau petrecute de o parte și de alta a trocii; în funcție de numărul lor (5, 6, 8, 10, 12 ciocănele) rezulta grosimea și modelul dorit. Găitanele puteau fi albe, negre și colorate („pestrițe”) în funcție de dorința comanditarului.

În decorarea hainelor groase bărbătești: laibărul, spențelul, antiriul, găitanele erau nelipsite, meșteșugul cunoscând în timp o mare răspîndire, erau printre mărfurile specifice Brașovului, intrând în categoria brașoveniilor cu zone de desfacere constante până în secolul al XIX-lea și mai apoi fiind solicitate și pentru uniformele militare.

 Într-o străveche civilizaţie a spaţiului şi etnogenezei româneşti, lemnul a constituit o materie primă la îndemâna tuturor localităţilor, căci însăşi apariţia aşezărilor era legată de materia primă existentă.

Fasonarea şi prelucrarea lemnului putea fi realizabilă în funcţie de posibilităţile meşterului, plecând de la simpla cioplire cu barda până la vopsirea acestuia, fie cu lacuri, sau prin pictarea şi realizarea de ornamente dar nu în ultimul rând, prin înnobilirea lemnului cu placarea de furnir, a intarsiilor, sculpturilor etc. 

Tâmplăria este o meserie cu un spectru foarte larg care implică multă îndemânare, simț estetic, viziune în spațiu și cunoașterea aspectelor de proiectare (măsurare, calculare, desenare, etc.). După felul produselor executate, tâmplarii se împart în două categorii principale: tâmplar de mobilă și tâmplar de binale sau de construcții.

Odinioară majoritatea obiectelor aflate în interioarele caselor din Țara Bîrsei erau făcute în gospodărie, de mâinile gospodarului însuși. Pentru producerea mobilierului mai complicat sau mai ornamentat, se adresa unor meșteri sătești sau meșterilor breslași.

Din numeroasele nume de meseriași reținem existența în Tohanul Vechi în anul 1739 a următorilor meșteri: Dumitru Simedrea, Ion Stoica și Anghel Barbul. 

Aproape de Brașov, se regăsește subzona etnografică Săcele a Țării Bîrsei. Printre elementele de arhitectură specifice se numără poarta mocănescă, ce se distinge de cea secuiască sau maramureșeană spre exemplu, prin câteva note definitorii. Astfel, poarta mocănească are două acoperișuri, cel de deasupra fiind mai mic, porțiunea dintre ele numindu-se păsărar (porumbar, columbar). Este o poartă simplă, fără decoraţiuni în general. Ancadramentul era din stejar, iar poarta propriu-zisă din brad. O altă particularitate este inserţia celor două scânduri ce compun în acest fel o arcadă.

Aceste porți mocănești/ceangăiești erau confecționate de meșteri pricepuți. De asemenea, mai putem remarca și alți tâmplari și dulgheri care au mai făcut acum 100 – 120 de ani astfel de porți ca: din Turcheș Pap Károly și Pap János (chiar și bunicul acestuia era tâmplar renumit, tot János se numea, era tâmplar, dulgher și zidar). Din Satulung: Aliz Márton, Ilkó István, Veres András, Lőrinc András. În 1965 mai trăia Csiri János, fost ucenic al lui Ilkó István.        

În urma cercetărilor de teren și a săpăturilor arheologice executate în localitatea Drăușeni, s-a constatat că aici s-a practicat olăritul încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Fragmentele ceramice atestă o producție de vase roșii nesmălțuite și smălțuite  cu verde folosite în gospodărie. Cea mai cunoscută perioadă, considerată performanță artistică a olarilor sași  din Drăușeni este cea cuprinsă între 1730-1850.

Pentru această ceramică este caracteristic decorul floral de inspirație barocă în albastru cobalt, realizat cu cornul și cu pensula peste angoaba alb-gălbuie. Acest tip de ornamentică este aplicat în mod special cănilor mari de vin folosite de vecinătăți, canceelor, farfuriilor, cahlelor, piese care făceau parte din amenajarea interiorului săsesc tradițional. 

Prezența olarilor sași este confirmată și de numele unor meșteri și de însemnele lor profesionale pictate pe emporiul bisericii evanghelice din sat. Cel mai frecvent nume atribuit acestui meșteșug este Topfner, nume care se repetă de-a lungul câtorva generații fapt care ne face să credem că această meserie s-a practicat din generație în generație.

Oamenii locului puteau cumpăra din târgurile săptămânale produsele acestor meșteri.

Pentru realizarea pâinii, grâul parcurge anumiți pași de care este responsabil bărbatul. Odată cu transformarea grâului în făină, responsabilitățile revin femeii.

Făina este cernută printr-o sită deasă destinată doar făinii obținută din grâu. Procedeul începe în seara premergătoare coacerii pâinii. După ce este cernută, seara înainte de culcare se face plămădeala. Aceasta constă în dizolvarea unui aluat păstrat de la un copt anterior, într-un vas cu apă caldă și cu drojdie. Se acoperă cu o față de masă țesută și se lasă să dospească până dimineața. 

Dimineața devreme, se pregătește un vas cu apă caldă în care se pune câte o lingură de sare pentru fiecare pâine preconizată să fie obținută din cantitatea de făină pregătită. Se amestecă până se dizolvă. Această apă este încorporată treptat în făină până se formează aluatul. Dacă aluatul mai necesită apă se adaugă în completare tot apă călduță. Se frământă aproximativ o oră, însă se ține cont dacă aluatul are un aspect neted și dacă se desprinde de degete. Se presară făină, se face semnul crucii în trei locuri pe aluat, apoi se acoperă cu fața de masă și se lasă la dospit. Când începe să dospească se aprinde focul în cuptor.

Cuptorul este pregătit bine dacă vatra devine albicioasă și sar scântei. Se trage jarul cu dârgul și se mătură bine cu pămătuful. Astfel este pregătit pentru coacerea pâinii.  Pe lopată se pune făină albă sau tărâță pentru ca aluatul să nu se lipească. Se rupe aluatul sub formă rotundă și se așează pe lopată iar în milocul aluatului se face un orificiu cu degetul ca să „răsufle aluatul”. După ce toată pâinea este în cuptor, gospodina aruncă de 3 ori făină pe jarul din gura cuptorului, apoi își face cruce și își spune în gând: „Măicuța Domnului, lucră tu!” După două ore pâinea este scoasă din cuptor și bătută de coaja neagră, la început cu dosul secerii apoi cu muchia unui cuțit mare, căpătând astfel un aspect auriu.

În Țara Bârsei meșteșugul încondeierii ouălor a fost practicat în preajma sărbătorilor pascale atât de români, cât și de sași și de ceangăi, cunoscând o evoluție specific zonală. Femeile foloseau metoda „scrierii” cu condeiul și ceară de albine încălzită.

Satele din zona Bran s-au numărat printre cele mai renumite centre în care femeile practicau acest meșteșug ca ocupație anexă treburilor gospodărești, produsele lor fiind foarte căutate și apreciate.

Și astăzi acest meșteșug este încă practicat, una dintre cele mai iscusite continuatoare, care folosește tehnica tradițională, este doamna Gabriela Clinciu din Bran, care a învățat încă de la vârsta de 12 ani, această artă, de la mama sa Ana Clinciu. De-a lungul anilor Gabriela Clinciu a încercat să transmită din tainele încondeierii ouălor tuturor celor care s-au arătat interesați, dovedind că prin răbdare, îndemânare și dragoste pentru această artă, acest meșteșug se poate păstra. 

Meșteșugul încondeierii ouălor a cunoscut o mare dezvoltare și la ceangăii din zona Săcele, unde este și astăzi practicat de doamna Gödri Anna. Aceasta a învățat din tainele încondeierii de la tatăl său, bun cunoscător al motivelor decorative și a lucrat mai apoi alături de iscusita doamna Barkó Etelka, binecunoscut meșter popular în arta încondeierii ouălor din Săcele.  

Caracteristicile ouălor încondeiate din zona Săcele sunt date de culoarea roșie a fondului, pe care se conturează motivele decorative care sunt preponderent fitomorfe și florale dar și skeomorfe și simbolice: laleaua (tulipános), lăcrămioara (gyöngyvirág), floarea de crin (liliomos), trandafirul (rózsás), frunza de salcâm (hársfa levél), frunza de stejar (cserelapis), de trifoi (lóhere levél), spicul de grâu (búza kalász), ghinda (makk), creasta cocoșului (kakas taréj), grebla (gereblyés), lopata (lapat), fierul plugului (laposvas), căpăstru (kötőfék), calea rătăcită (veszettutas), steaua (csillag) fluturi (lepkék), păsări (madarak), multe motive fiind preluate din ornamentica broderiilor. Modalitatea de redare este de obicei negeometrică, în genul desenului liber, prin păstrarea contururilor albe.

Simbolurile realizate pe ouă transmiteau de cele mai multe ori un mesaj. Se crea astfel un dialog prin intermediul obiectelor și gesturilor simbolice. 

Ouăle încondeiate păstrate în locuințele ceangăiești relevă pe deplin varietatea și bogăția ornamentală, care au adus renumele acestui meșteșug, practicat și transmis și astăzi.