Folclor și artă populară în Rupea


Se vorbește des despre faptul că locuitorii acestui ţinut sunt mândri de portul și obiceiurile lor. Așa e, dar mai e ceva. Ei își preţuiesc obiceiurile și se bucură să-și poarte straiele de sărbătoare, iar toate acestea sunt păstrate cu grijă.

Meșteșuguri

La Rupea, podoabele din casă, altele decât cele ţesute erau obiectele de ceramică sau icoane de sticlă, pentru că blidarele, lingurile și alte obiecte din lemn erau socotite lucruri de ajutor în casă și gospodărie. Cu toate acestea, e mult meșteșug în felul cum erau alcătuite.

Costumul de sărbătoare al săsoaicelor era plin de dovezi de meșteșug și bunăstare, de la pânza fină de bumbac ţesută cu model alb pe fond alb ca o dantelă, la podoabele de pe toca de catifea ce acoperea capul sau centura de metal cu ferecături cizelate fin.

Războiul de ţesut era fabrica de textile a ţăranului, pentru că unealta și priceperea nevestelor îi îmbrăcau pe toţi ai casei, ba umpleau și lăzile de zestre, iar lepedeele, pledurile și ștergarele, tot ce era postav, pânză sau ţesătură de lână ieșea de la război. Pentru asta iţele se-ncărcau cu fire bine așezate, iar mâinile umblau harnice cu suveica și brâgla, în timp ce picioarele nu osteneau să calce iepele, cele patru pedale ale războiului.

Dar pentru toate astea, mâinile mai aveau de lucru destul cu fusul și furca de tors.

Obiceiuri de Nuntă

Nunta ţărănească de la Rupea e un basm, cu nuntași împărţiti în oastea mirelui și oastea miresei și cu personaje ce vorbesc doar în rime.

Începutul e domol, pentru că oștile nu se-ntâlnesc. Mirele, voinicii și crainicul său vin spre casa miresei pe cai, iar restul oastei și muzicanţii fac parte din pedestrime. Mireasa e îmbrăcată de neveste pricepute pentru că nimic din costumul de mireasă nu se îmbracă ușor, nici pieptănătura-mpletită cu panglici nu-i lesne de făcut, iar bortele cu păuni, ce se prind în părul miresei, cer mare meșteșug.

Când mirele ajunge la casa miresei, crainicul începe o cuvântare în versuri care durează zeci de minute, dar e extrem de spectaculoasă. Prima dată precizează că mirele e împărat, îl laudă și spune pe-ndelete cum, fiind la vânătoare, a zărit o floricea pe care vrea să o ia. De-abia după asta e cerută fata, apare o falsă mireasă, iar la sfârșit apare mireasa adevărată. Ea stropește alaiul cu apă c-un mănunchi de busuioc ca semn de bună primire și mulţumire. Apoi varsă restul apei la picioarele mirelui, arătând că știe rostul femeii și va fi spornică, așa cum apa aduce belșug. Soacra mică întărește legământul perechii, punând în mâna mirelui pintenul cu trei braţe care-nchide-n el toată viaţa, la capete stau nașterea și moartea, iar la mijloc, căsătoria.

Când se-ncarcă-n căruţe zestrea miresei, începe gâlceava muierilor, versificată și strigată. Unele o laudă că-i harnică, iar celelalte spun că zestrea e împrumutată. Iar cearta se repetă la descărcarea zestrei în curtea mirelui. De-abia la sala de bal a satului gâlcevile se sting și toată lumea petrece. Ca-n povești.

Obiceiuri de Crăciun

Din Ajun în satele românești crește zvon de sărbătoare și așa se numără zilele până trec oamenii în Anul Nou, și aproape tot atâtea zile ţi-ar lua să vezi și să asculţi toate colindele și obiceiurile de urat.

Vestea nașterii lui Iisus e dusă gospodarilor de feciorii din ceata satului, iar întocmirea acesteia e binecuvântată-n biserică. Dar ca s-ajungă la biserică, cetașii se-adună la o gazdă care, uneori împodobește vrâstele bogate ce vor fi purtate pe căciuli, dar întotdeauna îi cinstește cu prânzul gazdei. Cetașii sunt primii care-ncheie postul și mănâncă bine, pentru că vor umbla cu steaua ori cu capra pe uliţe, până târziu în noapte.

Jocul caprei pare să fie cel mai vechi dintre obiceiurile legate de Crăciun, pentru că însoţirea colindătorilor de întruchiparea unuia dintre cele mai adesea sacrificate animale în ritualurile păgâne are rădăcinile în vremurile precreștine când Anului Nou i se închinau ofrande și i se aduceau jertfe.

Ceata și capra au un anume fel de a se comporta în casele cu fete, pentru că înaintea tindei, pentru fiecare fată, ceata face o cântare scurtă ca „numele-i să-l știe, la Împărăţie” și să aibă noroc în anul ce vine. De abia apoi capra e jucată în casa omului ca urare pentru-ntreaga familie, iar ca să nu o apuce năbădăile și să muște pe cineva, gazdele strecoară bani în veșmântul caprei.

Obiceiuri de Paște

În Joia Mare din Postul Paștelui se-nroșesc ouăle, dar puţini dintre cei care le vopsesc știu cât de îndepărtate sunt originile obiceiului și că ele ne duc în vremuri precreștine, pentru că ouă vopsite se dădeau în dar și înainte de Hristos.

De cele mai multe ori, acest lucru se întâmpla în apropierea echinocţiului de primăvară sau a începutului de an. Culorile folosite atunci erau legate exclusiv de soare, galbenul era al strălucirii din miezul zilei, iar roșul venea de la culoarea ce aprinde cerul la apus și la răsărit. Creștinismul a dat acestei culori semnificaţia sângelui lui Iisus, iar oul vopsit a devenit pe de-a-ntregul un simbol al Învierii Mântuitorului.

În satele românești și în cele ungurești tehnica încondeierii este aceeași: ceara fierbinte se prelinge prin vârful ascuţit al chișiţei și dă contur modelelor pe coajă. Apoi oul se scufundă în vopsea. Lucrarea se repetă de câte ori se folosește o nouă culoare. La final, oul se curăţă de ceară. Modelele s-au extins de la cele geometrice și florale până la teme religioase ori laice care zugrăvesc adevărate scene din viaţa omului.

Obiceiul stropitului a fost preluat de români de la vecinii lor maghiari. Potrivit tradiţiei, în a doua zi de Paște, băieţii și bărbaţii trec pe la rude și prieteni sau pe la vecini și stropesc fetele și doamnele casei, urându-le să rămână frumoase și tinere. În semn de mulţumire, gazdele parfumate îi cinstesc și le oferă băieţilor ouă vopsite și dulciuri, iar bărbaţii sunt serviţi cu prăjituri și vin.

Se spune că în satele maghiare unii dintre tinerii necăsătoriţi puneau la cale câte-o năzbâtie, tocmai în noaptea din Sâmbăta Mare, când toată lumea dormea. La una dintre casele în care locuia o familie ce avea o fată necăsătorită, scoteau poarta din ţâţâni și o ascundeau așteptând să vadă cum reacţionează cei ai casei treziţi de zgomotul produs. Urma apoi o negociere care de obicei se sfârșea cu primirea unei vedre de vin, în schimbul porţii ce era repusă la locul ei.

Balul Portului Popular - Rupea

În fiecare februarie, toţi locuitorii din Rupea așteaptă cu nerăbdare Balul Portului Popular, iar unii dintre cei care au părăsit locul vin la bal, din ţară și chiar din străinătate. Despre participarea localnicilor e de-ajuns să spui că pe bătrâni, nici reuma nu-i mai ţine-n casă, iar ţâncii de grădiniţă sunt prezenţi și ei, dar merg la culcare mai devreme.

Unii spun că balul are succes atât de mare pentru că poartă amintirea horei din sat. E drept, dar numai în parte pentru că e prea puţin spus. Nu uitaţi că e februarie, luna-n care pică Lăsata Secului sau Săptămâna Nebunilor, cea dinainte de intrarea în post, săptămâna care se termina cu Fărșang, sau Fasching – pentru sași. Iar Fărșangul adună pe uliţă toată suflarea satului, iar la balul din aceeași seară, la fel.

Mai tineţi seamă că de 40 de ani, chiar dacă se termină în zori, balul se încheie la fel, prin intonarea acelorași două cântece: Hora Unirii și Hai să întindem Hora Mare. Primul e imnul Unirii de la 1859, cel de-al doilea e cântarea Marii Uniri din 1918.

De ce e atât de bogat Balul Portului Popular? Pentru că, adunându-se bătrâni și tineri, ai în faţă toate modificările pe care le suportă costumul popular odată cu trecerea persoanei care-l poartă, de la o vârstă la alta. La fel se petrec lucrurile la români, la sași și la unguri și asta e bogăţia locului.

Chiar dacă sunt invitaţi muzicanţi vestiţi de prin alte locuri, semnalul de începere e dat de fanfara ţărănească, iar corul mixt al orașului nu poate lipsi nici el. De jucat, se joacă mult și cu bucurie, de la Feciorească, Învârtită și Haţegană, trecând prin domoala Purtată spre Mărunţișuri, așa cum numesc, la un loc, rupenii dansurile împrumutate de la munteni și moldoveni, pe care le joacă însă cu pași modificaţi după obiceiul lor. Așa cum, după același obicei, trebuie să se joace și Fecioreasca de Fete, de care-s tare mândre fetele din zonă.

Festivalul Cetăţilor - Rupea

De mai bine de 40 de ani toamna aduce la Rupea Festivalul Cetăţilor și doar doi ani au făcut excepţie de la această regulă: 1990 și 1991. Orașul se animează chiar înainte de parada ce deschide festivalul pentru că întotdeauna există o prefaţă în care sunt programate conferinţe cu tematică legată de orașele cetăţi și se deschid expoziţiile de artă populară.

La acest eveniment participă reprezentanţi ai așezărilor care au avut în trecut statutul de cetate. În mod tradiţional nu lipsesc delegaţiile din Ţara Bârsei și Ţara Făgărașului, dar se numără și participanţi de dincolo de graniţele judeţului şi cele ale localităţilor din străinătate cu care orașul Rupea a stabilit relaţii de colaborare.

În fruntea paradei e ceata călare a flăcăilor din Rupea. Pe lângă legătura de gât neagră, trasă prin inel, ei poartă legătura roșie care le acoperă umerii, la fel ca la nuntă, atunci când îl însoţesc pe împăratul-mire.

Multe familii din oraș își împodobesc ferestrele caselor de pe traseul paradei cu ștergarele tradiţionale zonei Rupea.

După paradă, reprezentanţii fiecărei cetăţi înmânează primarului din Rupea un obiect reprezentativ pentru localitatea lor, iar apoi începe suita de spectacole ce marchează a doua parte a festivalului.

Seara, târziu, are loc o retragere cu torţe spectaculoasă pentru că este însoţită de focul de artificii și uralele spectatorilor.

Alte sugestii

Folclor și artă populară în Rupea